În satul românesc, când ziua nu mai păzește sufletul omului, noaptea prinde curaj. Lumina protejează și întunericul ascunde.

Toate lighioanele, spiritele neliniștite și duhurile rele se pregătesc să umble libere pe pământ, fără a fi văzute, doar simțite. Vor să intre în casele oamenilor, să le găsească sufletele și să le ia cu ele. Cu asta se hrănesc și doar atâta bucurie mai au, că doar sunt duhuri zbuciumate și chinuite.

Ele nu știu că într-o parte de sat spiritele strămoșilor se adună. Spiritul vântului, pământului, cerului, lanului de grâu și al pădurii.

Se adună și vuiesc toate în jurul măștilor pe care le întruchipează. Ca să sperii urâtul, trebuie să fii mai urât decât el. Așa că vântul are mască de moș, lanul de grâu are mască de drac, pădurea de mumă, și pământul are mască de babă.

Într-un ritual moștenit din tată-n fiu, oamenii vin, iau măștile din cui, le așază pe cap și pornesc la gonit de duhuri rele.

Fac zgomot mare și trăiesc tumultuos, apără și sperie. Odată ce au măștile pe cap, se transformă și devin altcineva. Baba se simte frumoasă, omul rău se simte bun, iar moșneagul se simte tânăr într-o transfigurare magică, cum numai strămoșii pot să ofere.

Lighioanele se cutremură în fața spiritului strămoșesc. Se ascund în pământ, în întunericul din care au venit și nu mai ies la lumină multă vreme.

Când se crapă de zi, iar omul e din nou ocrotit de lumină, măștile ajung înapoi în cui, acolo de unde păzesc casa, dacă se trezește vreun moroi mai curajos.

Ele sunt acolo pentru frică și pentru râs. Pentru a da curaj omului de a se transforma și de a-și învinge temerile.

Am luat o mască din cuiul satului și am adus-o aproape de tine. Să te ajute când ți greu, când ai frici pe care nu le poți alunga altfel. Pentru când ai nevoie de puterea strămoșească ce s-a transmis către tine din generație în generație fără ca tu să știi.

Masca și curajul strămoșului.